Pagini

joi, 8 august 2013

Patriotism până la ultima consecinţă

Monumentul eroilor din Budişteni, judeţul Argeş. FOTO: Călin Hera
E o imagine clasică, pe care n-o bagi în seamă. Unul din sutele sau miile de monumente comemorative din satele şi orăşelele patriei. Un soclu înalt, un soldat cu o puşcă în mână şi câteva coroane de flori rămase de la ultima comemorare. Un stejar bătrân pe fundal, iarbă de jur împrejur şi un gard metalic scund, vopsit într-un albastru decolorat. Trecem mai departe.

Soldatul de bronz din vârful monumentului n-ar fi vrut  fie acolo. I-ar fi plăcut, dacă ar fi putut alege, să devină bunic. Să se certe cu baba lui, s-o mai tragă la măsea în fundul curţii sau la crâşmă, cu vreunii dintre cei al căror nume e trecut mai jos, pe soclu.
Sunt zeci de nume. Soldaţi, caporali, locotenenţi, cel puţin un căpitan. Multe nume de familie pot fi citite în dreptul multor prenume. Patru campanii: 1913, 1916, 1919, cărora li s-a adăugat ulterior cea din 1941-1945. Patru rânduri de morţi. Patru rânduri de tragedii. Aud: suntem aici de 2.000 de ani (sau de 3.000 sau de 4.000, depinde cât de dacologi sunt cei care spun asta). Am supravieţuit. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.

N-om fi avut noi mari contribţii la cultura, tehnologia, dezvoltarea civilizaţiei omeneşti, dar am rămas. N-om fi noi mândri de sângele nostru, om fugi de pământul ţărişoarei cât ne-or sfârâi călcâiele (păstrând nostalgia tinereţii, of course), ne-om lua în râs conducătorii, ne-om bate joc de oameii de cultură (câţi avem) şi ne-om lăuda cu ei după ce mor, dar suntem români! 

Ş.a.m.d. Cred că azi nu mai ţine atât de mult figura de pe vremuri, cu apăratul gliei cu arma în mână. Nu mai ştiu mulţi dispuşi s-o facă, oricât de tineri şi înfierbântaţi ar fi. Ultimul val de patriotism până la ultima consecinţă cred că a fost înainte de 23 august 1944. Au mai fost apoi generaţiile care au umplut puşcăriile comuniste. Patriotism curat, principii, respect de sine şi de ceilalţi, frică de Dumnezeu. Apoi, pauză. 

Cei care au murit în decembrie 1989 au fost mai degrabă sătui decât patrioţi numaidecât. Îmi iubeam ţara când am ieşit în stradă, eram mândru că sunt şi alţii, îmi iubeam părinţii şi viitorul. Nu cred că aş fi fost dispus să mor, deşi am semnat pentru o puşcă, asumându-mi riscul de a mă confrunta cu "teroriştii" lui Iliescu. Foarte mulţi dintre cei care au murit atunci, în acele zile, au fost convinşi că merită. Poate că acela a fost, totuşi, ultimul val de patriotism până la ultima consecinţă. 

Dar azi? Ce i-ar putea înflăcăra pe tinerii de azi într-atât încât să îşi pună viaţa în pericol pentru un scop atât de abstract precum apărarea ţării, unirea cu Basarabia sau mai ştiu eu ce? Pe voi v-ar determina ceva să vă daţi viaţa pentru ţară? 

Un comentariu:

  1. Cand amenintarea este concreta si propaganda eficienta se apar alte sentimente, atitudini...
    Pe primul loc este propaganda...
    Unirea cu Basarabia seamana mai mult cu o amenintare...

    RăspundețiȘtergere

PA-uri, poezii şi mirări

Uneori recunosc: bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic. Scriu despre asta pe blogul meu secret ;)

Din lume

free counters